Timp estimat de citire: 5-6 minute
“Din motive numai de el știute, profesorul de matematica mă simpatiza.”
În anii mei de liceu la Gheorghe Șincai, pășeam zilnic printr-un coridor care parcă șuiera a istorie și formule latine. Profesorii? Unii îți rămân în minte ca niște ghimpi plăcuți.
David Popescu, eruditul de latină, nu doar că vorbea despre Roma ca și cum ar fi fost coleg cu Cezar, dar mă și făcea să cred că un pic de Latina și logică romană nu strică nimănui. De fapt nu era vorba de "un pic" – că dacă nu știai cât trebuie, rămâneai corijent și chiar repetent. Asta ți se putea întâmpla la orice materie.
Toate materiile erau importante, și da, pe vremea aceea riscai să rămâi repetent dacă nu învățai. Am avut profesori foarte buni, severi dar corecți. L-am menționat pe profesorul David Popescu pentru că mi-a plăcut, emana cultură profundă, dar și pentru că, mult mai târziu, după Revoluție, am găsit o referință despre el din care am aflat că a fost unul din marii noștri clasiciști, marginalizat de comuniști.
La sfârșitul liceului, pot spune că eram o persoană „multilateral-dezvoltată", ca să parafrazez o sintagmă comunistă atât de dragă epocii. Îmi vedeam de școală, atât cât era necesar, fusesem selectat în echipa de baschet a liceului, antrenată de celebrul profesor de sport, Victor Tibacu. În plus, eram și în echipa de teatru a liceului, tot pe baza unei selecții riguroase, unde probabil talentul meu de a mima că înțeleg algebra a fost decisiv.
Aveam preocupări diverse, dar citisem și citeam foarte mult, cărți bune și la vârsta potrivită. Începusem cu basmele lui Petre Ispirescu, „Legendele Olimpului", „Cei trei muschetari" – efectiv o învățasem pe dinafară, ca și cum aș fi fost programat să memorez fiecare duel și intrigă de curte. Continuasem cu Jack London (am citit absolut tot ce era tradus la noi), Walter Scott, Mark Twain, Ilf și Petrov, Hemingway, Gogol, Tolstoi, John Galsworthy și alții, mulți alții. Eminescu m-a plăcut enorm din prima clipă, deși cred că l-am înțeles mult mai târziu. Măcar așa îmi place să cred.
Spre sfârșitul liceului am descoperit literatura SF și a fost o dragoste la prima vedere, mai ceva ca romanțele din cărțile lui Galsworthy. Misterele Universului și posibilitatea existenței unor civilizații extraterestre m-au fascinat teribil. Citeam cu nesaț Stanisław Lem, Ivan Efremov și Isaac Asimov, care povesteau despre călătorii interspațiale cu rachete formidabile și despre roboți mai inteligenți decât orice AI de azi.
Acolo, totul era măreț: rachetele foloseau tehnologii avansate de propulsie, sau pur și simplu țopăiau în hiper-spațiu ca niște iepuri cosmici, iar roboții discutau despre dileme morale și etice, analizând rațional sensul existenței, în timp ce eu încă mă chinuiam să-mi dau seama de ce algebra avea nevoie de atâtea litere când cifrele păreau perfect suficiente.
Și astfel m-am îndrăgostit de astronomie – sau cel puțin așa credeam, ca un adolescent care confundă sentimentele pentru prima oară. Așa m-am hotărât să dau la Universitate, la Facultatea de Matematică, secția Astronomie. Adevărul este că, așa cum o percepeam eu atunci, ingineria nu mă atrăgea. Dreptul, poate – mă intriga ideea de justiție, un concept pe care îl absorbeam din paginile lui Galsworthy și din d'Artagnan-ul lui Dumas, mereu gata să scoată spada în apărarea celui nedreptățit. Dar cu patru ani înainte, fratele meu încercase să dea la Facultatea de Drept, și îi fusese respins "dosarul". Episodul mă descurajase complet – părea că și justiția, ca orice altceva pe vremea aceea, avea propriile ei dosare de verificat înainte să te lase să o studiezi. Deci Astronomia mi se părea o alegere bună, un domeniu de viitor, unde puteam să privesc spre stele în loc să mă uit peste umăr ca fratele meu.