La sfârșitul liceului, pot spune că am fost o persoană „multilateral dezvoltata”, parafrazând sintagma comunistă atât de populară în acea epocă. Am invatat cât a fost nevoie.
Am fost selectat în echipa de baschet a școlii, antrenată, așa cum am arătat deja, de celebrul profesor de educație fizică Victor Tibacu.
Am făcut parte și din trupa de teatru a școlii, tot printr-un proces riguros de selecție, unde talentul meu de a simula o adevărata dragoste pentru biologie a jucat probabil un rol decisiv.
Interesele mele au variat, dar am citit mult și am citit cărți bune la vârsta potrivită. Am început cu basmele lui Petre Ispireșcu, Legendele Olimpului și Cei trei mușchetari - practic am memorat cele 3 volume, ca și cum aș fi fost programat să memorez fiecare duel și intrigă de la curtea Frantei. Apoi i-am citit pe Jack London (am citit absolut tot ce a fost tradus la noi), Walter Scott, Mark Twain, Ilf și Petrov, Hemingway, Gogol, Tolstoi, John Galsworthy și mulți, mulți alții. Mi-a plăcut foarte mult Eminescu de la bun început, deși cred că l-am înțeles mult mai târziu. Cel puțin, asta mi-ar plăcea să cred.
Spre sfârșitul liceului, am descoperit science fiction-ul și a fost dragoste la prima vedere, ceva asemănător cu poveștile romantice din cărțile lui Galsworthy. Misterele universului și posibilitatea unor civilizații extraterestre m-au fascinat. I-am citit cu lăcomie pe Stanislav Lem, Ivan Efremov și Isaac Asimov, care povesteau despre călătorii interdimensionale la bordul unor rachete formidabile și al unor roboți mai inteligenți decât orice inteligență artificială modernă.
Totul era genial acolo: rachetele foloseau tehnologie avansată de propulsie sau pur și simplu săreau în hiperspațiu ca niște iepurași spațiali, in timp ce roboții discutau dileme morale și etice.
Și așa m-am îndrăgostit de astronomie – sau cel puțin așa mi s-a părut mie, ca un adolescent care trăiește pentru prima dată confuzia. Așa am decis să merg la universitate, la facultatea de matematică, la facultatea de astronomie.
Adevărul este că, așa cum o înțelegeam eu atunci, ingineria nu mă atrăgea.
Poate că era dreptul – ideea de justiție mă intriga, un concept pe care îl învățasem din paginile lui Dumas, despre d'Artagnan, mereu gata să-și scoată sabia în apărarea celor nedreptățiți. Dar cu patru ani mai devreme, fratele meu "aplicase", ca sa folosesc un termen nou intrat in limba romana, la facultatea de drept, iar candidatura lui fusese respinsă, pe baza de dosar.
Așadar, astronomia părea o alegere bună, un domeniu al viitorului în care puteam privi stelele în loc să mă uit peste umăr.
În cele din urmă, catalizatorul destinului meu a fost profesorul meu de matematică, domnul Lapușneanu. Din motive știute doar de el, mă simpatiza.
Eram genul de elev care avea „explozii” sau „revelații”. Când punea o întrebare dificilă întregii clase, răspunsul venea primul de la mine: „imi cădea fisa”, cum se spune, ca și cum creierul meu ar fi fost un telefon din anii '60. Nu munceam suficient la matematică, iar profesorul nu-mi dăduse note ca imi pica fisa dar tot eram printre cei mai buni elevi la matematică.