„Felicitări”, a spus profesorul. „Tocmai ai făcut primul pas în lumea programării pe calculator.”
Calculatorul a adunat numerele și a afișat rezultatul.
Programul meu a funcționat!
A fost un moment de triumf.
Am simțit ca și cum aș fi deschis ușa către un univers nou, la fel de vast și misterios ca cerul înstelat care mă fascinase înainte.
Acea bucată de hârtie cu un număr printat pe ea reprezenta prima mea conversație reușită cu un computer programabil.
„Felicitări”, a spus profesorul. „Tocmai ai făcut primul pas în lumea programării pe calculator. De acum înainte, veți începe să vedeți lumea în biți și algoritmi.”
Am fost prea bucuros ca să observ tonul ușor ironic al profesorului. Cu siguranță nu era ironie care durea. Era mai degrabă încurajare, exprimată ironic.
Am părăsit laboratorul cu un sentiment ciudat de euforie și confuzie.
Pe de o parte, reușisem să fac computerul să-mi execute comenzile.
Orice programator va înțelege ce vreau să spun. Cei care nu sunt ar trebui să încerce.
Pe de altă parte, simțeam că acesta era doar vârful aisbergului, că sub suprafață se aflau complexități pe care abia începeam să le înțeleg.
În acea seară, în căminul studențesc, am stat treaz până târziu cu mai mulți colegi de grupa, recitindu-ne notițele și încercând să regândim programele noastre, să le optimizăm și să le facem mai eficiente. Mai mulți studenți de la alte specializari, care își făceau și ei stagiul de practică la Timișoara, ne-au privit cu curiozitate amestecată cu îngrijorare.
„Deci acum vorbiți cu acele calculatoare?”, a întrebat unul dintre ei, un student care invata ingineria constructiilor civile.
„Încercăm”, am răspuns, „dar se pare că nu sunt întotdeauna dispușe să asculte.”
Stagiul meu de o lună la Timișoara a fost extraordinar și, ca să folosesc terminologia inteligenței artificiale, conceptele de bază pe care le folosesc și astăzi erau deja hardcodate (ferm înrădăcinate în mintea mea).
De fapt, în timpul stagiului meu de practică, toată lumea vorbea despre intenția americanilor de a trimite oameni pe Lună.
Programul Apollo era în plină desfășurare, iar întreaga lume privea cu respirația tăiată fiecare lansare, fiecare test, fiecare pas spre Lună.
Simțeam că lumea se schimba, cel puțin din punct de vedere tehnologic, și eram mândru să fac parte din acest proces.
Noi, studenții care învățam programarea calculatoarelor pe MECIPT, făceam parte din aceeași revoluție tehnologică care avea să ducă la aselenizare.
Pe atunci, nu-mi puteam imagina că acest dialog al meu cu masinile de calcul va continua în următorii 23 de ani, transformându-se într-o conversație complexă, uneori frustrantă, dar întotdeauna captivantă.
Și nu-mi puteam imagina că la 76 de ani voi relua această conversație, de data aceasta cu ajutorul inteligenței artificiale, care ar fi părut science fiction chiar și autorilor ale căror cărți le-am devorat în adolescență.
Dar aceasta este o altă poveste, una care începe cu „Hello, World!” și continuă cu „Hello, AI!”.