Capitol 7
Timp estimat de citire: 7-8 minute
"În imaginația mea tânără, alimentată de filmele din copilărie, mă vedeam deja în munți, cu pușca în mână, luptând împotriva invadatorilor... exact ca partizanii ruși pe care îi văzusem în filmele sovietice. În mod ironic, nu aveam alte modele de partizani..."
După stagiul de practică de la Timișoara, m-am întors la București.
Eram plin de impresii, de amintirea acelui calculator electronic, construit cu tehnologia vremii – o combinație serioasă de știință și improvizație inginerească, dar fără niciun dubiu, un pas înspre viitor.
Totul părea, pentru o clipă, liniștit.
Dar în august 1968, lumea noastră avea să se cutremure.
Primăvara de la Praga a fost zdrobită sub șenilele tancurilor sovietice.
România, prin vocea lui Nicolae Ceaușescu, a fost singura țară din blocul estic care a condamnat public invazia.
Îmi amintesc ca acum: mă aflam în Piața Palatului (cum se numea atunci, astăzi este Piața Revoluției) alături de mii de oameni, aclamând discursul lui Ceaușescu în care acesta anunțase că Gărzile Patriotice vor fi înarmate pentru a apăra independența țării.
În imaginația mea tânără, alimentată de filmele din copilărie, mă vedeam deja în munți, cu pușca în mână, luptând împotriva invadatorilor… exact ca partizanii ruși pe care îi văzusem în filmele sovietice. În mod ironic, nu aveam alte modele de partizani în afară de cele arătate cu generozitate pe ecranele cinematografelor.
În acele zile tulburi, românii au dat dovadă de o ospitalitate impresionantă: studenți, turiști și familii cehe blocate în România au fost primiți de bunăvoie în casele noastre. Televiziunea a relatat cu mândrie astfel de gesturi. Era o dovadă vie că, indiferent de contextul politic, oamenii obișnuiți pot rămâne oameni.
Exista o licărire de speranță: că poate vom deveni diferiți, că România va respira un aer mai curat, mai liber.
Cât de mult m-am înșelat... Dar le voi spune pe toate la momentul potrivit.
Între timp, anii de facultate continuau să aducă cu ei un amestec straniu de vechi și nou, pe care aveam să-l numesc mai târziu "Paradoxul românesc". Materiile noastre de studiu reflectau perfect acest paradox.
În aceeași săptămână puteam să învățăm despre roata lui Odhner, tabulatoare, sortatoare, mașini de perforat cartele, mașini de verificat, și apoi să participăm la un curs de "Cibernetică Economică" ținut de nimeni altul decât Academicianul Edmond Nicolau.
După care învățam cum să organizăm o stație de calcul bazată pe cartele perforate, fiind apoi invitați să facem cunoștință cu conceptele de sisteme închise, sisteme deschise, feedback și alte minunații ale ciberneticii.
După ce terminam cu teoriile despre cartele perforate, profesorii ne luau pe fiecare ca pe niște ucenici într-un atelier al timpului. Ne învățau despre roata lui Odner, ca și cum am fi urmat să lucrăm într-o manufactură de calcule.
Wilgodt Theophil Odhner – un nume de sonorități scandinave, deși omul era inginer suedez rusificat – inventase în secolul XIX un mic miracol mecanic: o mașină de calcul portabilă, bazată pe un sistem de roți dințate și axe mobile. Roata lui Odner era nervul central al acelei mașinării: o piesă mică, dar viclean, care putea adăuga, scădea, și – cu ceva răbdare – chiar înmulți sau împărți, prin rotații succesive și clicuri precise.
Ținea într-o mână întreaga putere de calcul a unui birou contabil.
Profesorul nostru, un bătrânel cu degete de pianist și nervi de oțel, ne explica cum trebuia folosită: – Dacă știți să operați roata lui Odner, știți să înțelegeți cum funcționează o mașină de calcul. Pentru că o mașină de calcul nu "gândește" – doar execută. Și execută... la milimetru.
Învățasem să o mânuim cu un respect aproape religios.
Dar ceea ce a fost cu adevărat fascinant, cel puțin pentru mine, a fost organizarea unei stații de calcul.
Departe de a fi o colecție plictisitoare de mașini, o stație de calcul bine organizată semăna cu o orchestră complexă, unde fiecare instrumentist avea propria partitură. Am calculat de câte cartele perforate aveam nevoie pentru a ține pasul cu viteza tabulatorului - pentru că acesta nu aștepta stângacii. Am calculat câte mașini de sortare ar trebui să conectăm pentru a redistribui cartelele prin coduri înainte ca tabulatorul să înceapă să țipe din imprimantă că nu are nimic de citit. Am stabilit câte mașini de verificat trebuia să alocăm - pentru că o eroare pe o cartelă perforate însemna o luare de la capăt.
Și toate aceste calcule aparent fără rezultat se datorau naturii calculelor implicate în proiect: dacă aveai calcule lungi, cum ar fi salarii sau facturi uriașe, dimensiunea stației era diferită față de cea pentru statistici simple sau tabele de inventar. În spatele fiecărui plan organizatoric se aflau zeci de ore de muncă inginerească. Aceasta nu a fost deloc „copiată din Occident” - a fost o construcție serioasă, o gândire sistemică autentică, scrisă cu creionul pe o tablă și transferată pe podelele grele ale departamentelor de mecanizare a calculatoarelor economice.
Și aici, printre poveștile despre Odhner, Babbage și fișele noastre pline de găuri, am început treptat să înțelegem adevărul amar și frumos: progresul înseamnă nu doar vise grandioase, ci și muncă minuțioasă, ca o furnică, la fiecare pas.
Pionierii adevărați.
Pe fundalul acestor lecții aproape inițiatice, răsărea și învățătura despre pionierii adevărați ai domeniului. Ni se vorbea cu respect despre Charles Babbage, matematician britanic vizionar, care visase în secolul XIX o mașină de calcul automat – Motorul Analitic – capabilă să efectueze orice fel de operații. Ideea de programare cu cartele perforate o împrumutase de la războaiele de țesut Jacquard, unde modelele complicate de broderie erau dictate de șiruri de găuri atent perforate.
Babbage visase să transforme hârtiile pline de formule în comenzi pentru o mașină. Și într-un fel, și noi visam – visam să înțelegem acea lume în care logica și precizia țineau loc de inspirație și de aplauze.
Așa, încet și parcă pe nesimțite, eram martorii unui fenomen rar: apusul unei ere și răsăritul alteia.
Pe de o parte, priveam cum mașinile de calcul electromecanice începeau să-și încheie lunga lor domnie. Pe de altă parte, simțeam fremătul discret, dar irezistibil, al calculatoarelor electronice, care își făceau loc pe scenă, exact ca niște actori tăcuți care schimbă fața întregului spectacol.
Am avut norocul – sau destinul – să prind această schimbare de epocă, când cartelele perforate încă foșneau în sălile de calcul, dar undeva, la orizont, transistoarele și circuitele integrate începeau să pulseze o altă muzică.