Episodul Ștefan Odobleja

^{Timp estimat de citire: 4-5 minute}

"A fost o apariție tăcută. Ca o scrisoare lăsată într-o sticlă și aruncată în oceanul lumii științifice, într-un timp în care nimeni nu stătea să citească eticheta."

‍

Prin anii '70, printre cursuri și seminarii, la colț de cancelarie sau în pauzele dintre ore, numele lui Ștefan Odobleja începea să apară.

Nu în programa oficială, ci în discuțiile unor profesori.

Erau dintre cei care nu renunțaseră la obiceiul de a gândi cu voce tare.

Se vorbea despre o lucrare apărută cu zeci de ani înainte, în Franța.

Era scrisă de un medic militar din Lugoj. Titlul – Psihologia consonantistă.

Volumul – masiv, aproape 900 de pagini. Publicat în două tomuri, în 1938 și 1939, la Paris.

Conținutul – neașteptat de modern: idei despre reglaj, cauzalitate circulară, reacție inversă... Pe scurt, feedback. Dar spus altfel. Spus înainte.

Cuvântul lui era „consonanță" – o alegere poetică.

Fără îndoiala era neobișnuită pentru o știință care avea să se nască abia peste un deceniu sub alt nume: cibernetică.

Când am înțeles ce conținea acea carte, m-a lovit un sentiment greu de descris.

Era o formă de solidaritate amară amestecata cu indignare.

M-am simțit nedreptățit alături de el.

Ca și cum, fără să-l fi cunoscut, făcusem parte din aceeași echipă.

Cineva insa ne furase golul marcat cu zece ani înainte de fluierul de start.

Atunci credeam, cu toată convingerea, că Norbert Wiener îl plagiase.

Credeam ca văzuse ideile, si dupa ce le înțelesese le împachetase sub steagul MIT.

Furia nu era rațională, dar era sinceră. Și, la vârsta aceea, sinceritatea are prioritate în fața probelor.

Tot ce știam concret era că în 1937, Odobleja tipărise un fel de anunț, un prospect în limba franceză. Îl împărțise la un congres medical. Apoi, în anii următori, publicase cartea, tot în franceză, la o editură serioasă din Paris.

A fost o apariție tăcută. Ca o scrisoare lăsată într-o sticlă și aruncată în oceanul lumii științifice, într-un timp în care nimeni nu stătea să citească eticheta.

După război, în 1948, apărea Cybernetics, sub semnătura academică a lui Norbert Wiener. Lansat cu aplomb, la MIT, în limba engleză, cu ecou imediat. Iar la noi, abia prin anii '60, începeau întrebările.

Se spune că în 1968, la o conferință internațională de specialitate, o delegație românească a pus pentru prima dată pe masă întrebarea simplă: Cine a fost, de fapt, primul? Răspunsul a venit greu.

În 1978, la Amsterdam, în fața unui public de specialiști în cibernetică și sisteme, s-a spus în sfârșit ce trebuia spus: Odobleja formulase ideile mai devreme. Teoria lui era acolo, completă, bine articulată – doar că fusese ignorată. Sau, poate, doar pierdută într-un alt alfabet.

Mai târziu am înțeles că nu fusese vorba de furt, ci de o coincidență uluitoare. Când Norbert Wiener și colegii lui abia schițau conceptele de reglare și reacție, Odobleja le notase deja, cu migală și o terminologie proprie, în limba franceză.

Studiile apărute după aceea au confirmat ceea ce la început părea doar o teorie romantică: Ștefan Odobleja formulase, în mod independent și cu prioritate, ideile fundamentale ale ciberneticii. Nu sub forma unui manifest științific occidental, ci cu modestia unui medic român care vedea în gândirea umană un sistem reglabil.

Poate lumea nu era pregătită pentru el.

Poate că adevărul spus prea devreme e mai ușor de ignorat decât de înțeles.

Dar a scris. Clar. Înainte.

Și azi, privind în urmă, știu că el a fost printre cei care au aprins torța, chiar dacă au lăsat-o în mâna altora.

‍