Prof. Victor Tibacu

^{Timp estimat de citire: 4-5 minute}

"Și, ceea ce este foarte important: avea simțul umorului. Un simț al umorului extraordinar, dar cu fața unui contabil care tocmai a descoperit ca ai facut o greșeală de un leu și te privește ca pe un criminal internațional."

‍

Prima lecție cu Tibacu: sportul nu era o "pauză", ci un "caracter".

A fost profesorul meu de educație fizică încă din clasa a cincea. Un detaliu care sună aproape exotic astăzi: 11 ani în aceeași școală, cu aceleași coridoare, aceeași curte, aceiasi sala de sport, aceiasi sala de festivivitati unde venea si ne cânta formatia Cometele, și aceiași oameni care te-au văzut crescând.  Știau cum stăteai, cum vorbeai, cum înșelai când credeai că nu ești văzut.

Cu Tibacu, am făcut mai întâi atletism - 50 de metri garduri.

Este un sport sincer: nu te întreabă cum te simți azi, nu negociază, nu acceptă "Am avut o săptămână grea". Dacă nu ridici genunchiul, cazi.

Dacă ți-e frică, te vei lovi sigur. Dacă ești prea încrezător, te vei lovi la fel de sigur.

Este sportul perfect pentru adolescenți: arată rapid că optimismul fără tehnică este doar o poezie scurtă.

După atletism, a venit gimnastica, până în clasa a șaptea. Acolo Tibacu era în elementul său: severitate, execuție, repetiție și din nou severitate. În memoriile altor absolvenți, se menționează că a folosit metode moderne de antrenament, inclusiv "antrenamentul circular" (antrenament circuit), și că și-a luat rolul în serios, chiar până la examenele medicale și programele individuale de corecție — lucruri care astăzi par mai degrabă un "program de îmbunătățire a performanței" decât o lecție de educație fizică. (Promoția 1972, clasa a 12-a D)

Doar că a făcut-o cu naturalețea unui om care nu "execută un concept", ci doar își face treaba.

Și ceea ce este foarte important: avea simțul umorului. Un simț al umorului extraordinar, dar cu fața unui contabil care tocmai a descoperit ca ai facut o greșeală de un leu și te privește ca pe un criminal internațional."

Îmi amintesc că spunea glume absolut scandaloase cu seriozitatea unui manager care raporteaza acționarilor.  Gluma nu era anunțată, nici pregătită, nu făcea cu ochiul. Îți aruncă expresia în față și te lasă să o gestionezi moral.

Am memorat această frază nu din vulgaritate (care la acea vârstă încă te ascuțea), ci dintr-o lecție ascunsă: acuratețea este o formă de respect. Dacă minți în unități, minți în tine însuți. 

Într-o mărturie publicată de foști elevi apare un alt tip de umor: folosea termeni absurzi și amenințări despre "aschimodii" - și părea atât de serios încât pentru câteva secunde te-a convins că este o boală reală. Promoția 1972, clasa a 12-a D. 

Aceasta a fost marca lui: gluma era unificată.

Baschet: Un loc unde Tibacu preda nu doar scheme de joc, ci și rușine utilă. Când am intrat la  liceu, tot în Sincai , am fost selecționat în echipa de baschet a liceului.. Nu însemna doar că "iubeai baschetul." Însemna că cineva te observa, te aprecia și spunea: "Poți să faci ceva din asta." Iar pentru Tibacu, "poți face ceva din asta" nu era doar o speranță. În clasa a 10-a, am devenit căpitanul echipei. 

Jucam un meci în "Groapă" la Facultatea de Drept. Cei care cunosc acest loc știu: zgura, praf, zgârieturi la genunchi și mingi care ricoșează ca niște idei proaste - adică des. La un moment dat, i s-a părut lui Tibacu că nu dau drumu jocului. Că păstrez mingea, că ma complic, că nu folosesc schemele învățate la antrenamente. Și în loc să țipe ca un antrenor normal — ceea ce ar fi fost banal și, prin urmare, iertabil — a făcut ceva infinit mai eficient: s-a așezat în genunchi pe marginea terenului, pe zgură, și a început să mă implore. Serios. Desigur. Ca și cum nu ar fi fost nimic teatral în acest gest.— "Da drumul la joc... Cum altfel să-ți spun?" a spus asta cu aceeași voce cu care ți-ar fi cerut să nu greșești la o simpla înmulțire. Fără sarcasm, fără furie. Doar disperarea calmă a unui om care vede că discipolul său este pe cale să se autosaboteze. Și e păcat. În acel moment, am realizat ceva ce nu înțelegi de obicei la vârsta de 16 ani: profesorul nu era supărat pe mine. Era supărat pe extravaganța mea. Că aveam ceva în mâini și nu l-am folosit corect. Și eu "am dat drumul jocului". Pentru că dacă o persoană ca Tibacu începe să te roage, atunci e clar că ai mers prea departe în încăpățânarea ta. Dupa terminarea meciului s-a comportat absolut normal, nefacând nici o referire la incident. O alta lecție.

Strigăt de luptă, energie colectivă, chiar înainte să se numească "Team Building" Am aflat mai târziu (și acest lucru a fost confirmat când am citit memoriile altor absolvenți) că Tibacu folosea un refren  – "ALABIO-ALABAO..." – adaptat ca un strigăt energizant. L-a lansat ca pe un buton psihologic, iar brusc clasa obosită se transforma într-o echipă care "pur și simplu cucerește lumea." Clasa 1972, clasa a 12-a  D. 

Când o citești azi, zâmbești: "Ce drăguț, un fel de motivație."

Dar dacă te gândești bine, acest bărbat era în managementul grupurilor înainte ca cuvântul să fie în vocabularul școlii. 

Știa că după efort, ai nevoie de un final — nu doar relaxare musculară, ci și o "împlinire" mentală. Trebuia să simți că treci prin ceva împreună.

L-am văzut din nou la o întâlnire la 10 ani după ce am absolvit liceul. Acolo mi-a spus ceva care m-a impresionat, ca o laudă și ca o glumă fără scop: 

Dacă aș fi fost mai înalt, m-ar fi sustinut susține într-o cariera de baschetbalist.

Este o expresie tipică pentru Tibacu. Nu este dulceață. Nu este "oh, ce talent aveai." Este o afirmație rece a faptului: talentul există, dar biologia este biologie. Și totuși exista o formă de respect în ea: faptul că el chiar se gândea la mine în acei termeni. Că mă vedea "mai departe" decât la următorul meci. 

Am râs. Ce puteam face? Dar era și acel sentiment vag în acel râs, că profesorii buni își amintesc altfel decât îți amintești tu însuți: nu prin note, nu prin scuze, ci prin potențial. 

Ce a mai rămas, de fapt, din Tibacu? Când spui "Victor Tibacu", mulți absolvenți reacționează instantaneu. Nu pentru că era chipeș. Dar pentru că era clar. În memoriile publice, apare ca un profesor care a lucrat cu metode moderne (antrenament pe circuit), care a cuantificat progresul, a realizat evaluări individuale și care nu a tratat o lecție de educație fizică ca pe o "pauză de transpirație". 1972, clasa a 12-a, D, în bibliografiile universității, apare și ca autor – de exemplu, cu lucrarea "Circuit Training at a Physical Education Lesson" (Stadium Publishing House, 1974). Acest lucru arată încă o dată că omul nu improviza: el sistematiza. A scris. A lăsat în urmă o metodă. Și toate din aceleași amintiri, este menționat un episod care sună aproape incredibil astăzi: ideea că a primit postum Premiul UNESCO pentru Fair Play/Merit în domeniul educației fizice și sportului. 

Acum, pe măsură ce urmăresc cu nostalgie ce se întâmplă în Sincai, îmi dau seama de un lucru:  Școala are realizări, există generații, există statistici. Dar are și oameni care i-au făcut "numele" chiar înainte ca ideea de "brand" să existe.

Victor Tibacu a fost unul dintre ei. În presa sportivă a anilor 1950, este menționat printre antrenorii de baschet, pe o listă unde numele său este lângă cuvintele "onestitate" și "seriozitate la muncă", genul de compliment pe care o persoană ca Tibacu îl accepta fără să zâmbească, dar îl notează undeva într-un colț al minții ca o statistică bună. 

Apoi, în anii '70, îl regăsim în "peisaj" – nu ca o relicvă, ci ca un motor. Un raport din 1976 la Liceul "Gh. Șincai" menționează antrenamentele de baschet și volei avute loc sâmbăta după-amiază "sub îndrumarea profesorilor Victor Tibacu și Cornel Dinicut", cu zeci de elevi în sală. Este un detaliu mic, dar spune multe: sâmbătă după-amiază, la o oră în care mulți "se odihneau", el era acolo cu elevii în ritmul său. Și în 1977, a existat chiar un interviu cu el la liceu cu titlul care, sincer, este mai potrivit pentru un dirijor decât pentru un profesor de educație fizică: "Exercițiile fizice sunt o simfonie adevărată." Nu știu dacă Tibacu ar fi acceptat această metaforă fără să o "corecteze" cu o privire, dar la acea vreme era clar perceput ca o persoană care știa să organizeze eforturile ca pe o partitură. Și ani mai târziu, legenda rămâne. Într-un articol din 1987, cineva spune direct că a văzut "astfel de lecții excelente de educație fizică" doar la Shincai, "la Victor Tibacu." Acesta este un alt nivel: nu este doar un profesor bun, ci un standard.

‍