Timp estimat de citire: 6-7 minute
„Unde studiezi?” „La ASE, la mecanizare.” „La mecanizare?!” a întrebat surprins interlocutorul meu, crezând că nu înțelesese, probabil imaginându-mă în salopetă cu o șurubelniță în buzunar. „Stai, nu e ceea ce crezi. E ceva nou...”
Într-o zi, profesorul meu de matematică m-a întrebat: „Unde vrei să dai?”
Am răspuns: „Astronomie”. Nu a spus nimic, iar eu am crezut că asta e tot, puțin îngrijorat că nici măcar nu primisem o incurajare, semn că viitorul meu în astronomie părea promițător.
Dar câteva zile mai târziu, m-a întrebat: „Ce știi despre computere? Ai auzit de cibernetică?”
Nu știam, nu auzisem. I-am spus asta, simțindu-mă ca un copil prins cu temele neterminate. Pe atunci nu exista internet, așa că nu avea rost să cer o pauză și să caut rapid informații folosind Google-ul salvator. M-a invitat la Cancelarie după ce se terminau orele.
Am studiat în Șincai timp de 11 ani – toate cele trei cicluri s-au desfășurat în clădirea Liceului Șincai. Acolo am luat examenul de clasa a patra (cu o clasa în plus față de cea din tren, cum se glumea pe atunci – trenurile de călători aveau trei clase), examenul de absolvire de șapte clase, apoi examenul de admitere la liceu și, în final, examenul de bacalaureat. În acești 11 ani, am vizitat Cancelaria de două ori, un loc sacru și misterios pentru elevi, un amestec între Vaticanul pentru profesori și tribunalul Inchiziției pedagogice. Prefer să nu vorbesc despre prima vizită, este suficient să spun că a implicat o broască, un scaun și o curiozitate științifică deturnată.
După ore, am venit la Cancelarie, iar profesorul a început să imi vorbeasca despre computere și cibernetică. Mi-a explicat lucrurile clar și convingător. Era un profesor bun. În cele din urmă, a menționat si de Odobleja, dar nu am înțeles pe deplin legătura atunci, ca un turist care aude o limbă străină pentru prima dată. Desigur, m-a intrigat. În cele din urmă, m-a întrebat: „De ce nu te duci la ASE? Recent au deschis acolo o catedră unde studiază aceste lucruri.”
Nu aveam prejudecăți despre ASE, că majoritatea colegilor mei care visau să meargă la un institut politehnic sau la facultatea de medicină, dar să încep să studiez economia pentru admitere nu mă atrăgea deloc. Gândul de a memora prelegeri despre Marx, Engels și Lenin, teoria valorii și lupta de clasă, mă umplea de aceeași senzație ca o listă de exerciții de geometrie. Deși, ca să fiu sincer, am citit mai târziu Capitalul lui Marx și mi-a plăcut foarte mult teoria valorii, care a fost dezvoltată în esență de Adam Smith.
Dar surpriză! La facultatea în cauză - Economie Generală - se cerea admitere la fizică (mecanică și electricitate) și matematică dacă te inscriai la sectia de "Mecanizarea și Automatizarea Lucrărilor de Calcul Economic și Statistic”.
Era ceva ciudat în procesul de admitere la ASE.
M-am inscris fară sa ezit. Erau 60 de locuri disponibile.
Era anul 1966.
Nu știam atunci, dar dacă aș fi absolvit, aș fi devenit a treia promoție de informaticieni din România. De fapt, așa s-a și întîmplat.
În final, au fost 360 de candidați. Asta m-a îngrijorat - șase pe loc era o concurență foarte mare. Am fost acceptat, undeva la mijlocul listei.
Cinci ani mai târziu, mai puțin de jumătate din cei admisi absolviseră - cam 28, cred, și eu eram printre ei. Am studiat patru ani și jumătate, apoi am avut la dispoziție încă șase luni pentru a-mi pregăti lucrarea de diploma. Așa funcționa învățământul universitar pe atunci - lung, temeinic și fără compromisuri.
Eram foarte bucuros că fusesem acceptat, dar ceva încă mă deranja: facultatea se numea Facultatea de Calcul Economic, iar sectia unde studiam se numea „Mecanizarea și Automatizarea Lucrărilor de Calcul Economic și Statistic”. Cuvântul „mecanizare” părea rigid, aproape mecanic, evocând imagini ale unei fabrici pline de angrenaje unde gândurile erau tratate ca piese de schimb. Ca să nu mai vorbim de faptul că cuvântul era folosit pe scară largă în legătură cu „mecanizarea agriculturii” - un slogan extrem de comun în propaganda comunistă de la acea vreme.
O conversație frecventă suna cam așa:
• Unde studiezi?
• La ASE, la mecanizare.
• În mecanizare?! a întrebat surprins interlocutorul meu, crezând că a înțeles greșit, probabil imaginându-și-mă în salopetă cu o șurubelniță în buzunar.
• Stai, nu e ceea ce crezi. E ceva nou...
Unii au înțeles, sau s-au prefăcut că înțeleg, în timp ce alții te priveau condescendent, spunând ceva de genul: „Nu contează. Și acolo e bine.” Tonul era același ca și cum ai consola pe cineva care tocmai picase un examen și se înscrisese într-un program oarecare.
Când eram student în anul doi, facultatea și-a schimbat numele în Facultatea de Calcul Economic și Cibernetică Economică. Merita pe deplin; era o schimbare de imagine mult așteptată.