Timp estimat de citire: 6-7 minute
"Și acum, când recitesc ce-am scris până aici, îmi dau seama că am scos din noi niște studenți cam prea… „de vitrină.
Din mine in orice caz."
Aproape că imi lipsește doar cravata roșie și o diplomă cu „Premiul I pe unitate” – genul acela de atmosferă în care toți sunt fruntași, nimeni nu întârzie și nimeni nu-și uită caietul acasă.
În realitate eram studenți absolut normali.
Mai chiuleam când era cazul (adică fix când nu era cazul, dar asta e altă discuție), aveam restante, mergeam sâmbăta la dans la ASE, dar făceam și „interoperabilitate” cu Arhitectura și cu celebrul „303”.
Dacă azi aș fi fost pus să explic, în termeni moderni, acele seri, aș zice că făceam optimizare de traseu cu constrângeri severe: buget mic, timp puțin și o dorință nelimitată de a nu rata nimic.
Un lucru trebuie sa-l spun clar: în toată povestea asta evit să pomenesc nume de colegi și colege, deși — dacă aș vrea să “umflu” textul — aș avea destule episoade savuroase.
Nu e nici mister, nici precauție de roman polițist. E pur și simplu respect.
Amintirile sunt, până la urmă, personale si comprima lucrurile: păstrează esența, dar am mai pierdut din detalii, am mai rotunjit colțuri, si câteodată poate am mai schimbat ordinea evenimentelor.
Și n-aș vrea ca un om real să se trezească “compilat” într-o scenă pe care eu o povestesc bine, dar el o ține minte altfel — sau n-ar vrea s-o țină minte deloc.
În plus, dacă tot vorbim în limbajul meseriei: nu vreau să-mi transform foștii colegi în variabile într-un program, cu etichete puse de mine, după zeci de ani.
Nici măcar sub eticheta aceea comodă și periculoasă: “s-au realizat”.
Pentru că “realizarea” e una dintre cele mai subiective noțiuni inventate de oameni.
Unii își măsoară viața în funcții, titluri și reușite profesionale; alții în familie; alții în prieteni păstrați; alții în liniștea cu care se uită în oglindă dimineața.
În Cercetări Operaționale i-am spune “funcție obiectiv” — doar că fiecare om are alta.
Așa că îi las fără nume, dar nu fără loc: sunt acolo, în fundal, ca niște oameni normali, cu chiulurile lor, cu restantele lor. cu glumele lor, cu ambițiile lor și, poate cu bucuria ca au prins o lume care se schimba.
Cine se recunoaște, știe că-l pomenesc cu simpatie.
Cine nu se recunoaște, probabil că e și mai bine: înseamnă că am păstrat discreția, iar povestea a rămas despre epocă și despre spirit, nu despre catalog.
Dar sa nu ratez brigada artistică.
Acolo era vedetă de necontestat Nae Lăzărescu – care, în felul lui, făcea „debugging” la moralul studențesc.
Cred că am prins în premieră sketch-ul în care, la telefon cu tatăl lui, spunea că „stă cu burta pe carte”… iar „cartea” era, discret, numele codificat al unei colege.
Mergeam în excursii la munte cu nașu’ sau in excursii organizate.
Mergeam la Clubul ASE-ului unde l-am văzut pe Tudor Gheorghe întruna din primele lui apariții publice.
Mi-a plăcut enorm, fără sa știu atunci că vocea aceea o să rămână, peste ani, ca un refren care te urmărește frumos.
Așa au fost anii aceia: între roata lui Odner și integralele lui Edmond Nicolau, între cartele perforate și pași de dans, între grafuri, tabele și întrebarea eternă „unde mergem diseară?”.
Nu eram nici eroi, nici sfinți. Eram curioși.
Și, din când în când, obosiți – dar de oboseala bună, care vine când trăiești.
Și inca un lucru important: eram tineri. Deci din punctul asta de vedere pot spune ca într-adevăr "inainte era mai bine" - asa cum spune un banc care circula dupa Revolutie.
Până la urmă, eu unul am ieșit din facultate cu un inventar de instrumente – metode, modele, logică, un fel de disciplină a gândirii – pe care puteai să le aprofundezi după nevoie.
Asta trebuie să facă o facultate bună: să-ți deschidă orizonturi și să-ți dea metode ca să le explorezi.
Iar optimismul? A venit la pachet, chiar dacă nu scria pe diplomă.