Timp estimat de citire: 5-6 minute
"„Domnilor”, a început el, ignorându-le complet pe ceie cinci colege din grupa, „astăzi veți interacționa pentru prima dată cu o mașină de calcul Nu orice mașină, ci cu MECIPT, creierul electronic al Timișoarei.”
Prima mea întâlnire cu un computer a fost în 1968, în al doilea an de facultate.
A fost ca și cum aș fi întâlnit un extraterestru – fascinant, misterios și puțin terifiant. Computerul se numea MECIPT (Mașina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic Timișoara) și ocupa o întreagă cameră, un monstru tehnologic hrănit cu bandă perforată și răbdarea studenților săi.
Când am intrat pentru prima dată în sala calculatorului MECIPT, am simțit că intrasem într-o catedrală a tehnologiei. Aerul era aproape rece, menținut de un sistem de ventilație care zumzăia discret în fundal. MECIPT stătea acolo, impunător, panourile sale pline de lumini intermitente, ca niște stele care respiră în propriul lor ritm cosmic. Tamburul magnetic, inima sistemului, era vizibil prin unul dintre panourile laterale - o structură cilindrică care se rotea cu o regularitate hipnotică. Pe podea, cabluri groase șerpuiau printre dulapuri metalice înalte, fiecare conținând circuite și componente ale căror funcții nu le înțelegeam încă. Operatorii se mișcau prin această lume cu o reverență aproape religioasă, vorbind în șoaptă, ca și cum prea mult zgomot ar putea tulbura gândurile mașinii.
Nu știam atunci că asa va arata unul dintre principalele mele medii de lucru pentru următorii 23 de ani.
Și nu știam că ieșirea din frig în căldură vara pentru a fuma o țigară mă va costa mai multe masele și multe zile de răceală, tocmai când afară era insuportabil de cald.
Profesorii din Timișoara ne-au spus că ar fi păcat să ratam această ocazie de a vedea cum este cu adevărat un computer. Îmi amintesc ziua în care am scris primul meu program. Profesorul Iosif Kaufman, un matematician respectat și liderul grupului care a creat MECIPT, ne-a primit în laborator, însoțiți de asistentul său, Radu Mărusteru, un bărbat atletic, cu alura sportiva care nu parea în niciun fel a fi pasionat de domeniul academic (deși, de fapt, excela in ambele). Profesorul Kaufman era mai interesat de principiile teoretice ale mașinii sale, în timp ce asistentul său nu s-a putut abține să nu arunce câteva priviri admirative colegelor mele. Fiecare are propriile priorități.
„Domnilor”, a început profesorul, ignorând complet cele cinci colege din grupa, „astăzi veți interacționa pentru prima dată cu o mașină. Nu orice mașină, ci MECIPT, creierul electronic al Timișoarei. Vă rugăm să vă comportați cum trebuie. Calculatorul are o memorie mai bună decât dumneavoastră și nu uită greșelile.” Instinctiv, am simțit că profesorul glumea, așa că am zâmbit cu toții politicos. Tonul său nu sugera o glumă, dar zâmbetele noastre nu l-au tulburat.
Omul: IosifKaufman – rezervat, meticulos, probabil mereu îmbrăcat în costum, chintesențarigorii matematice pure. Iosif Kaufman a fost „mintea matematică” din spateleMECIPT-1; el a dezvoltat unitatea logică a acestui calculator. Era un om care„spunea puțin”, dar ale cărui cuvinte aveau greutate. Era genul de persoanăcare impunea respect, mai presus de toate, din partea celor care îl auzeauvorbind și vedeau cum se comporta. Mașina:MECIPT – o masă imensă de metal și cabluri, care ocupa o întreagă sală de laprimul etaj al Facultății de Electrotehnica, pe care creatorii săi o numeau cumândrie „creierul electronic al Timișoarei”. Avea o memorie „masivă” de 1024 decuvinte a 32 de biti fiecare.
„Trebuie să gândești ca o mașină”, a continuat profesorul. „Un computer nu are intuiție.” „Trebuie să-i spui exact ce să facă, pas cu pas, instrucțiune cu instrucțiune.” Aceasta era în mod clar o afirmație serioasă, așa că am dat cu toții din cap în semn de aprobare, deși nu am înțeles prea bine ce spunea profesorul.
Apoi ne-a luat in primire Radu Marusteru, asistentul profesorului pe vremea aceea.
Mă așteptam să înceapă cu apelativul „Fetelor...”, dar nu a făcut-o. Ne-a învățat cum să programăm direct în cod mașină.
Ne-a explicat registrele, memoria internă și externă și alte componente - concepte care păreau desprinse dintr-un roman science fiction, dar care, de fapt, formau fundamentul oricărui sistem de calcul.
Ne-a explicat că ar trebui să ne gândim la un computer ca la un sistem format din subsisteme: intrare (bandă perforată)/ieșire (un fel de consolă, ca o mașină de scris electrică), memorie internă, memorie externă (un tambur magnetic).
Era fascinant.
Asistentul Radu Marusteru era extraordinar.
Dimineața programam, iar după-amiaza ne ducea la plajă, undeva pe Bega.
Îi plăcea programarea și îi plăcea sa îi înveța pe alții.
RaduMarusteru era un bărbat atletic. Era cunoscut pentru pasiunea sa pentru sport.În ciuda aspectului său, care nu se încadra în stereotipul tocilarului, RaduMărușteru a fost un matematician de excepție și un inginer software de origoare remarcabilă.Era celcare cobora din „turnul de fildeș” al teoriei (unde stătea profesorul Kaufmann)în „camera tehnică” (unde se lucra efectiv cu MECIPT).El era celcare stăpânea limbajul mașină, registrele și arhitectura hardware. Era„traducătorul” dintre logica abstractă a lui Kaufmann și realitatea fizică acomputerului cu 2000 de tuburi electronice.Faptul că ne-a învățat direct cod mașină arată o abordarepragmatică. El a înțeles că,pentru a stăpâni un sistem, trebuie să înțelegi fundamentul.Avea oviziune holistică.RaduMărușteru și-a continuat cariera strălucit, devenind Profesor Universitar și oautoritate recunoscută în Analiză Numerică și Programare. A publicat cărți dereferință în domeniu și a format generații de informaticieni la Universitateade Vest din Timișoara